În ajunul plecării spre Bogota, luînd-o pe Pont des Arts, plin de lacăte, semne ale unei iubiri nepieritoare a cuplurilor care nu vor dura mai mult de-o zi, m-am oprit ca să îmbrăţişez cu privirea, sub un soare uimitor de liniştit, Notre Dame şi Grand Palais, pentru a mă îndrepta apoi spre acel templu al tradiţiei care este Academia Franceză, unde trebuia să fie primită o prietenă apropiată. A ţinut un discurs ironic şi a ştiut să salveze ima­ginea predecesorului său, autorul celebrei cărţi Regii blestemaţi, un personaj infatuat şi reacţionar. I s-a răspuns, iar Dominique Fernandez a îndrăznit să vorbească despre erorile lui Sartre – spusele lui i-au iritat nu pe puţini –, care a tămîiat URSS-ul şi Cuba! Să aud acele cuvinte acolo, fie şi cu o întîrziere de două decenii, m-a umplut de bucurie: o revanşă tîrzie, totuşi o revanşă.

La ieşirea în curte, gărzile au ridicat săbiile, salutîndu-i pe academicienii îmbrăcaţi în verde, „înarmaţi“ şi ei cu săbii făcute artistic, personalizate. Sabia academicianului este o operă de artă personală, atent concepută şi confecţionată cu grijă, plătită de prieteni fideli, care cotizează pentru a-l putea astfel onora pe prietenul ales. Apoi, la cîţiva metri mai încolo, am ţinut, la Centrul Ceh, o conferinţă despre Vaclav Havel, despre el, simbolul – aş spune „camusian“– al artistului cetăţean, al preşedintelui care refuză să sacrifice eticul în numele strategiilor de palat şi al şiretlicurilor politice. L-am cunoscut şi mi-a amintit de Brecht cel refractar la virtuţile abstinenţei mai-marilor acestei lumi. La Andrei Pleşu recunosc spiritul lui Havel, căci nici unul, nici celălalt nu au luat în derîdere legătura senzuală cu lumea, pentru a se supune protocoalelor fastului. Le-au răsturnat fără încetare. Havel, care a fost la originea atîtor gesturi cu puternică încărcătură simbolică – greva teatrelor la Praga – sau a u