Scurta istorie… a lui Mihai Zamfir poate fi privită ca un best off stilistico-estetic al literaturii/scriitorilor români din secolul al XIX-lea, dar şi ca un manual de lux, în care fiecare capitol „monografic“ vădeşte plăcerea de a sintetiza personalitatea scriitorului „monografiat“ prin ti­tluri sentenţioase, expresive. Costache Conachi, care deschide seria, devine (nu fără sugestii psihanalitice…) Părintele găsit al poezie româneşti, Cârlova – Primul erou romantic, Grigore Alexandrescu – La Fontaine al nostru (mai departe, Caragiale e, fireşte, Molière al nostru), Anton Pann – Paşoptismul liniştit, Filimon – Un Balzac rătăcit prin Bucureşti, Ion Ghica – Prinţ şi inginer, Nicolae Bălcescu – Călugăr şi soldat, I. Codru-Drăguşanu –Un Rastignac de Făgăraş, Eminescu – „Icoana“ romantică, Maiorescu – Marele pontif, Gherea – Marxistul domesticit ş.a.m.d. În destule privinţe, purismul autorului îl depăşeşte chiar pe acela al lui N. Manolescu – spre exemplu, cînd ignoră deliberat publicistica eminesciană şi figura lui N. Iorga (păstrat ca memorialist pentru interbelic?). Poate că Însemnarea călătoriei… lui Dinicu Golescu nu e o capodoperă artistică, dar e o carte esenţială pentru secolul al XIX-lea românesc. Ştiu, Mihai Zamfir poate răspunde că e o carte esenţială pentru istoria, nu pentru literatura noastră, preferîndu-i excelenţaPeregrinului transilvan (care însă, cum spuneam, suferă de pe urma unui decalaj de receptare asemănător Ţiganiadei, capodopera eliminată din „panoramă“ pe motiv că n-ar face parte din „sistemul“ literaturii epocii…). O alternativă iluzorie „Alternativa“ sugerată este însă iluzorie; „lista“ nu face decît să urmeze linia de creastă a canonului critic şi didactic în vigoare, iar inovaţiile propuse sînt minimale, ca şi micile gesturi de frondă (relativa ostilitate cu care sînt abordaţi Odobescu, Hasdeu sau Duiliu Zamfirescu). Autorul nu „mută din