Primul război mondial a adus, alături de câteva noutăţi ce vor schimba radical conceptul de război, luptele aeriene. Cum bine se cunoaşte, aeronautica modernă a pasionat de la bun început pe români, care au contribuit în mod substanţial la emanciparea ei de sub tutela vechilor coordonate teoretice şi tehnice. Numele lui Traian Vuia şi al Henri Coandă sunt esenţiale în istoria aeronauticii. Tot un român, George Valentin Bibescu, se va număra - din 6 ianuarie 1910 - printre primii 20 de piloţi din lume. Nimic mai firesc decât ca România să participe la război şi cu aviatori militari. Înainte de intrarea ei în luptă, la 10 august 1915, luase fiinţă Corpul de Aviaţie, condus de un ofiţer de stat major, locotenent-colonelul Constantin Găvănescul. Dincolo de unele erori datorate lipsei de experienţă şi inabilităţii în mânuirea fondurilor pentru achiziţionarea aparatelor celor mai performante, această unitate şi-a făcut cu prisosinţă datoria de onoare. Se impunea ca, după război, amintirea eroilor aviatori căzuţi pentru progresul aviaţiei, în lupte ori în diferite misiuni, să fie imortalizată pentru cinstirea lor eternă de un monument comemorativ.

În anul 1923 a luat fiinţă un comitet restrâns "hotârât a aduce la îndeplinire acest dor sfânt al tuturor aeronaviganţilor". Comitetul era alcătuit din următorii membri: Constantin C. Olănescu, Mihai Oromolu, profesor doctor Ioan Cantacuzino, mare amator de artă, locotenent colonel Paul Teodorescu, viitorul ctitor al Academiei Militare şi medic locotenent colonel aviator Victor C. Anastasiu. S-au făcut câteva tatonări în privinţa strângerii de fonduri şi pentru angajarea unor sculptori, dar fără sorţi de izbândă. Abia din momentul când principele Carol, - moştenitorul Tronului şi inspector general al Aeronauticii, - va prelua în anul următor conducerea comitetului, problema a căpătat un contur vizibil şi dătător de spera