Declarată respectabilă și parte a regulilor jocului politic – când ne favorizează, politizarea devine, brusc, odioasă și semn al comportamentului autoritar, ba chiar dictatorial – atunci când ne defavorizează. Acesta este țarcul strâmt și strâmb din care este lansat, periodic, spre conștiința publică penibilul discurs al interesului foarte personal.

Când, în ianuarie 2005, președintele Institutului Cultural Român (ICR) afla din oraș că a fost destituit și era chemat la Cotroceni să dea nas în nas cu înlocuitorul său, acesta din urmă, dl Horia-Roman Patapievici, nu vedea nici un motiv de jenă că devenea instrumentul unui act de politizare.

Astăzi, când Guvernul pregătește trecerea ICR din subordinea președintelui României sub controlul Parlamentului, dl Patapievici organizează o conferință de presă în care acuză vehement politizarea. Dacă ar fi vorba de o persoană oarecare, acest semn de inconsistență morală m-ar lăsa rece.

În 2005, președintele Traian Băsescu s-a bucurat cu cinism că l-a putut umili pe dl Augustin Buzura destituindu-l prin surprindere pentru a-i arăta că își alesese greșit protectorii politici. În 2012, dl Traian Băsescu se declară nemulțumit că premierul Victor Ponta îl ia prin surprindere și trece ICR din subordinea președintelui României în subordinea Parlamentului.

În România, toată lumea ia pe toată lume ”prin surprindere”. Se joacă la ofsaid.

Evident, nu există nici o certitudine că, în desemnarea conducerilor viitoare ale ICR, Parlamentul va dovedi mai puțină subiectivitate decât a dovedit un singur om – președintele României. Totuși, măcar și strict procedural, pasul ar trebui să fie spre transparență, nu din nou spre culise.

Desen & Copyright 2012 – DION

În măsura în care ea există, politizarea de azi n-a venit din senin. Este o replică la politizarea ultimilor opt ani. Nu mă refer la activitatea pe