Într-o mărturisire de pe coperta a patra a celei mai recente cărţi de poezie, La pierderea speranţei (Casa de Pariuri Literare, 2012), Nicolae Prelipceanu ne îndeamnă să nu căutăm aici vreo structură de rezistenţă, fără a-şi refuza, însă, „o aparenţă de unitate“ care vine „din constanţa obsesiilor mele şi a celor ce-mi trec prin cap, fie şi întîmplător“.

Asta în viziunea (auto)critică a poetului – un alt fel de captatio benevolentiae –, pentru că, iată, trecînd repede în imaginarul său, vom găsi toate semnele coerenţei tematice şi ale unei ferme structuri de adîncime. Mai întîi, sursa poeziei. Ioanid Romanescu, în ultima sa carte, Noul Adam, tipărită în urmă cu aproape douăzeci de ani, imagina poetul ca pe un „mecanism” al cerului, spunerea sa fiind „sfîntă”, cuvintele venindu-i dintr-o memorie cosmică a tot ceea ce s-a rostit aici, jos, la suprafaţa lutului arghezian; numai Dumnezeu – spunea Ioanid Romanescu – poate să-l folosească pe poetul care dictează ceea ce i se dictează din memoria de sus. Nu altceva crede „subsemnatul Prelipceanu V. Neculai” care declară pe propria răspundere „că tot ce am scris îmi aparţine numai în parte şi atunci cînd/ vă vine să căscaţi/ la auzul/ vederea cuvintelor mele/ că toate cele care vă interesează s-au scurs de undeva din necunoscut/ că în locul meu a scris altcineva/ îmbrăcat în pielea mea cu mîna mea dreaptă mănuşă a lui dreaptă/ stînga mea mănuşa lui stîngă/ inima mea toc pentru inima lui/ ochii mei transplant de la el integral cu cele opt sute de mii de fire invizibile” (iar ăla de acum cîteva luni). Mai mult încă, într-un poem precum dumnezeu, scrieri alese, se indică aceeaşi sursă divină a versurilor: „cel de sus are multe poeme/ probabil stive întregi/ nu le ţine pentru el/ nu are ce face cu ele”.

Dacă înţelesurile acestei teme ar fi rămas aici, ecuaţia lirică din la pierderea speranţei ar fi fost pr