Poporul pedelist nu va fi in stare sa se ridice din genunchi decat atunci cand va fi din nou condus de Traian Basescu.
Indiferent cat s-ar stradui sa gaseasca la toti liderii pe care-i are, institutionali sau informali, mai tineri sau mai copti, mai terestri sau mai himere, calitatile sefului statului, oricat s-ar amagi ca activul de baza contine destul material genetic cu baston de maresal in ranita, a trecut prea mult de cand n-a mai fost in stare sa lupte singur.
Traian Basescu si-a pus in asa masura amprenta pe gandirea, obisnuintele, maniera de a actiona a ostirii sale incat a o abandona in starea in care se afla acum, rupta un fund si cu toate handicapurile politice posibile, ar echivala cu disparitia.
Nu ca asta ar fi cea mai proasta dintre lumi. Mai jos de pamant nu se afla nimic. Ca sa reinvete sa mearga, insa, partidul are in primul rand nevoie de renuntare. La ideea de a castiga alegerile din toamna (o gluma buna, pentru ca in politica, fake-urile nu tin, e nevoie de munca multa, munca noua, si mai ales democratie interna), la tentatia de a pastra in uzante tot ceea ce l-au adus in halul din prezent.
Fara Traian Basescu, PDL ar fi altceva, ori eu inteleg ca nimeni nu-si doreste sa porneasca intr-o aventura noua, fara cordonul ombilical, tubul de oxigen, organul care gandeste pentru colectivul portocaliu. Nu are curajul, majoritatea oamenilor care conteaza in PDL s-au adapostit sub mantaua presedintelui ca la sanul mamei, nu si-au imaginat ca li se poate intampla ceva rau vreodata, prin urmare nici nu s-au protejat. Cu riscul de-a li se incheia carierele politice in fata, acum nu pot decat sa se teama ca afacerile bizare le vor fi dezvaluite, deci nu au alta cale. Chiar daca parte din ce li s-a intamplat este cauzat de presedinte, care a lustruit toboganul in momentul cand s-a rastit la Raed Arafat, hora lor nu
