„În anii '50, spaima a decăzut de la înălţimea ei de fiară căzută printre noi, din afara lumii noastre, una metafizică sau religioasă.
Ni s-a arătat ca o sălbăticiune cu păr aspru şi strălucitor, venită din pădurile şi râpile umede ale patriei. Şi această sălbăticiune, pofticioasă şi nesigură, a tot decăzut în anii care au urmat. Astăzi, disperarea seamănă cu un stomac stricat, cu lipsa unui kilogram de cartofi sau cu omul politic, care trăieşte urât. Ca un belfer, călare pe trupul puhav al Poporului. Unii dintre ei, mai noi, seamănă cu o tenie tuciurie şi ştirbă, ce-a odrăslit dintr-un dulău prea gras."
Cel care vorbeşte aşa, cu o gură aurită, este şi el ştirb. Şchiop. Degetele lui au urme îndesate de tutun. Rănile maronii i s-au urcat pe obraz. Toată istoria răpunerii monstrului invizibil care produce disperarea socială se poate citi pe chipul lui. Domnul M. îşi poartă cu demnitate hainele tinereţii, uzate la sânge. A făcut închisoare politică în ultimul eşalon din anii '80. Are aproape 90 de ani.
„Cred că în anii '50 spaima aceea a decăzut din rândul speciilor spirituale. Disperarea, cum am prins-o eu, venea din afara lumii noastre. Ca un bolovan venit din cer. Din anii '50, însă, a devenit un fenomen animalier. Noua specie mânca fripturi ca şi noi, bea vârtos, râdea în hohote, când avea burta plină. Nopţile şi le petreceau în paturi mari şi moi, furate de la alţii. Fiecare stătea mândru la casa lui. Când ieşeau din bârlogul intim în spaţiul public, deveneau toţi, dintr-o dată, fiare. Noii lideri semănau cu o haită de lupi, care colindau satele şi oraşele. Sfâşiau ce le ieşea în cale. Îşi frecau burţile roşii până la sânge de ferestrele micuţe ale ţăranilor şi proletarilor.
Erau animale pursânge, din familia princiară a celor din întunericul umed. Şi foarte crude. Deţineau darul de a pătrunde în ce avea mai dulce viaţa - împăcarea, uşoara tr