În urmă cu 22 de ani, elevă de liceu, treceam pe 14 iunie prin fața sediului central al PNȚ din Piața Rosetti. Personaje costumate în mineri aruncau pe ferestre, cu metodă, tot ce se putea arunca: mașini de scris, scaune, vrafuri de ziare — tot ce putea fi stricat, rupt, sfărâmat, sfâșiat. Oamenii suspecți — mutrele de “intelectuali”, purtătorii de ochelari etc. — erau opriți și legitimați în plină stradă de indivizi în civil, urcați în dube ale poliției, bătuți, umiliți pentru vina de a nu arăta așa cum ar fi trebuit. Se încheia o epocă, era înfrântă “Golania” și începea cu adevărat dezvrăjirea democrației românești, care nu a contenit, cu rare excepții, până azi. Puține au fost momentele care au egalat disperarea pe care am simtit-o în acele zile. Acum, Ion Iliescu ne explică din nou — așa cum le explica și minerilor strânși la Romexpo în dimineața zilei de 16 iunie — că în iunie 1990 o mână de capete înfierbântate și niște derbedei au dat foc la autobuze în Piața Universității și au vrut să vandalizeze televiziunea în timpul unui meci cu mare audiență.
S-au împlinit 22 de ani de la mineriada din 13-15 iunie 1990. 22 de ani brucanieni în care am așteptat, am sperat, am strâns din dinți, am ieșit la manifestații, am scris, am votat, ne-am bucurat, iarăși am sperat, apoi iarăși am votat, scrâșnind din dinți. Despre ce s-a întâmplat acum 22 de ani în Bucureștiul frământat și inflamat al anului 1990 nu s-a vorbit prea mult anul acesta. Tinerii de 18-19 ani, născuți după consumarea acestor evenimente, nici nu prea știu ce să spună când îi rogi să-ți explice despre ce e vorba. Peste toate, nu-i așa, se așterne uitarea. Ion Iliescu devine o efigie, un patriarh al democrației românești: până la urmă, la așa democrație, așa tătuc fondator.
Despre mineriada din iunie 1990 s-a vorbit puțin pentru că guvernul Ponta este prea ocupat cu propria mineri
