Bancul zice că la graniţa germano-polonă, un vameş polonez se uită îndelung la paşaportul unui cetăţean german şi, după ce-l suceşte pe toate părţile, îl întreabă nedumerit pe titular: „Occupation?…” Iar acesta, uşor stânjenit, răspunde foarte prompt şi neechivoc: „Ooo, nu, doar turism”. O anecdotă care m-a făcut să cuget la sensurile verbului „a ocupa” şi ale „ocupării”, în general. După care gândul s-a mutat, instantaneu, spre tipurile de ocupare en vogue.

Întâi, mişcarea „occupy”. Este, cred, una dintre cele mai însemnate forme de răzmeriţă şi protest din epoca modernă. Mass-media din Bărăgan o tot îngroapă, din păcate, sub nămeţi, inundaţii şi alte catastrofe locale, reale sau inventate (nimic surprinzător pentru o lume care-şi savurează, cu nesaţ, propriul provincialism). Mişcarea însă există şi e expresia unei fronde populare de proporţii deloc neglijabile. A ocupat străzi, pieţe şi parcuri în toate continentele. A ocupat milioane de hectare de internet. Dar, înainte de orice, a ocupat minţile şi preocupările unor oameni ajunşi la fundul sacului, care nu vor să mai audă de stânga, de dreapta sau de ideologii populist-sforăitoare, de political corectness, de limbajul de lemn al democraţiei reprezentative, de dictatura corporaţiilor asupra lumii, de zisele beneficii ale diverselor războaie purtate în numele unor false idealuri, de încrederea într-un Dumnezeu desenat pe dolar. Habar n-am dacă aceste fluierături în biserică vor ocupa şi pagini însemnate ale istoriei vremilor pe care le trăim, dar simt că provocarea unei lumi devastate de criză prin revolta împotriva minciunii şi manipulării şi răzvrătirea împotriva unui sistem îmbolnăvit nu sunt simple focuri de paie: radicalismul revendicărilor, duritatea acuzaţiilor, viteza cu care circulă dezbaterile în agora virtuală conferă acestei greve internaţionale un veritabil potenţial revoluţionar.

Ştiu,