Ecourile unei bătălii electorale încrâncenate s-au stins, lăsând loc bucuriei sau regretelor. În spatele încleştării au rămas ascunse sute de atitudini umane concretizate în cuvinte şi gesturi care nu se manifestă în viaţa de zi cu zi niciodată. Înjurături şi ameninţări, blesteme şi îmbrânceli în favoarea unora sau în defavoarea altora, scrâşnete de dinţi şi priviri ucigătoare adresate unor semeni. Toate au situat România timp de o lună de zile, într-un „ev mediu timpuriu”, care se repetă fără nicio excepţie, odată la patru ani.

„Ce ne daţi nouă găleată şi pix?”

Pe strada şcolii se întorc de la vot câteva perechi îmbrăcate festiv, cu cele mai bune haine găsite în dulap. Bărbaţii calcă ţanţoşi, încercând să alunge de pe chip senzaţia neplăcută creeată de „porcăriile astea de pantofi noi, cu vârf lung” cumpăraţi mai mult de gura nevestelor din supermarketul de la Bucureşti. Cu un pas în urma lor, femeile par rigide, îmbrăcate şi ele în haine noi, probate azi dimineaţă de zeci de ori în faţa oglinzii. „Oare ne-o da şi nouă nenicu ceva, acu’, după vot, să facem şi noi un grătar diseară?”, întrebă aşa în vânt, fără să se adreseze cuiva anume, Nicu a lui Glejaru, din capul satului. Nu îi răspunse nimeni , nici chiar nevastă-sa. Mergeau cu capul în sus, pentru că se simţeau mândri de ceea ce făcuseră, chiar dacă nu ştiau ce înseamnă. În sinea lor, toţi îşi doreau să îi vadă cât mai multă lume, care să comenteze cu oarecare invidie: „Ia uite mă, ai dracu’ Zamfireştii ăştia, au fost toţi să voteze, ca să se dea mari! Dăi dracului, de pârliţi!” Vicuţa, nevasta lui Nicu, o femeie mică şi iute, se străduia să meargă mai încet, să nu îl depăşească pe „elegantul ei bărbat”. „Ce zici Nicule? Nu era mai bine să votăm cu ăilalţi, că ne dădeau mai mult? Ăştia cu care votarăm, ne-au dat doar găleţi şi pixuri! Ce să facem noi cu astea? Vrem mâncare!”

„A