Cipru e ca un miez de floare, având drept petale două mări – Egeea şi Mediterana –- şi trei continente – Europa, Asia şi Africa. O floare aşezată în glastră, la confluenţa lumilor, într-o fereastră (deschisă) a istoriei.
Unii o asemuiesc cu o roză a vânturilor, dar eu aş spune că este doar axul acestei roze, punctul central, în jurul căruia se învârt paletele împinse de vânt. Călătorul percepe, în viteză, foarte puţin din acest timp "vânturat"... Câteva clipe, doar, smulse trecutului, ofrandă viitorului.
La intersecţia lumilor, a culturilor şi a civilizaţiilor care au străbătut opt milenii de istorie, Insula Afroditei şi-a sfinţilor, a pădurilor de cedri şi-a mozaicurilor antice (foto 1, 2 şi 3), leagănul viţei-de-vie (şi-al vinului parfumat), insula pe care s-au refugiat, o vreme, Cavalerii Ioaniţi (lăsând în urmă semnele crucii cu patru braţe cu capete despicate şi tehnica filigranului de argint) şi pe care şi-a găsit adăpost "roza damaschina", trandafirul cu 32 de petale, din care se fac dulceţuri şi parfumuri – Cipru e unul dintre cele mai tulburătoare teritorii mediteraneene pe care merită să le explorezi într-o viaţă de om. Iar dacă anticii spuneau "et in Arcadia ego", merită azi să rosteşti: "Şi eu am fost Cipru"...
Unii se vor duce poate pentru plajele perfecte, alţii pentru munţii înalţi de aproape 2.000 de metri, împăduriţi până-n vârf, parfumaţi de-atâtea plante aromatice câte cresc pe pajiştile lor. Un prieten nou, care ţine, pe lângă Paphos, tarverna "Seven St. Georges" (numită aşa după cele şapte biserici din preajmă, închinate Sfântului Gheorghe), George al VIII-lea, cum îmi place să-i spun, a înfiinţat chiar, în cârciumioara sa, o... Academie, unde cercetători, profesori universitari şi pasionaţi vin să studieze cele câteva zeci de plante endemice de pe munţii ciprioţi care – cândva mai mult, azi mai puţin – dau gust bucatelo
