Acum două săptămâni m-am întâlnit cu doctorul neurolog Adrian Alecsandrescu din Târgu Mureş. Nu ne-am mai văzut de ceva timp. Ne-am îmbrăţişat, ne-am amintit de Craiova, de teatru... de actori... Ce mai fac craiovenii?, mă întreabă Adrian. Am simţit un fior nostalgic! Aceeaşi întrebare îmi punea tatăl doctorului, acum 20 - 25 de ani! Din când în când mai vorbesc pe net, la telefon, cu unii dintre ei... cu „neica Tudor“ (Tudor Gheorghe), cu Vale-Vale (Valer Dellakeza, Valeriu Dogaru), îi răspund eu. Continuu răspunsul cu o întrebare: dar domnul Dan ce face, cum se mai simte? Doctorul mi-a răspuns cu mare tristeţe în glas (ochii spuneau acelaşi lucru) că tatăl său se apropie de sfârşit. M-am întristat! Ştiam că Dan Alecsandrescu se află în suferinţă, de mai mulţi ani, ştiam că această veste tristă mi-o spune chiar fiul său, medic neurolog, şi totuşi, am simţit nevoia să-l încurajez, nu pe doctor, ci pe fiu: să sperăm, domnule doctor, că mai e ceva drum până la sfârşit, până la moarte. Poate că acum se stinge, doar începe să se stingă, încet - încet! Da... aşa stau lucrurile... se stinge, a răspuns profesionistul lucid, doctorul, cu vocea scăzută. Vocea fiului, durerea sfâşietoare a unui fiu care‑şi vede, îşi simte un părinte stingându-se, nu am auzit-o! Durerea, disimulată bine de doctor, a rămas, ca orice mare durere, tăcută, adâncă, în suflet!
În noaptea de 11 spre 12 iunie 2012, marele regizor şi om de cultură Dan Alecsandrescu s-a stins din viaţă! S-a născut în 24 ianuarie 1935, la Iaşi. Îmi povestea Adrian că, în 1994, tatăl său se afla pe plaiuri moldave, la Bacău, unde punea în scenă o piesă. Era iunie, era în timpul Campionatului Mondial de fotbal din America. La teatru, lumea intrase în panică. Regizorul lor, punctualitatea întruchipată, întârzia nepermis de mult. A stârnit bănuieli sumbre, care s-au adeverit. Cei de la teatru au mers la hotel, au i
