Putere, sex, bani. Intri cu triada asta la luptă şi contează foarte mult cît de în forţă, cît de serios poţi să ataci problema, fără să te fereşti de clişee, cît de bine poţi să navighezi prin locuri comune şi să le stroci de tot ce au ele mai bune. Ăsta e Don DeLillo în general şi în Cosmopolis în particular. Găsiţi si la noi cartea în engleză şi vreau să v-o prezint pentru că se apropie şi momentul lansării filmului lui Cronenberg. Să citeşti o carte bună înainte de ecranizare e un deliciu. Invers poate fi un chin. Conflictul dintre cultura imaginii și literatură e mai clar şi univoc în cazul ecranizărilor decît în orice altă situaţie.

Filmul lui Cronenberg a avut presă foarte bună la Cannes, a fost considerat un mare nedreptăţit (ştiu că a fost premiat Mungiu, dar asta e). Chipul junelui prim din afiş – ăla lansat de seria plicticoasă Twilight – v-ar putea descumpăni. Staţi liniştiţi, e Cronenberg, omul ăsta face din actori simple pretexte, exploatarea e totală, şi e spre binele lor.

Cartea însăşi e concepută ca un videoclip nervos. Singura linie narativă e asigurată de traseul limuzinei în care un tînăr lup al burselor pariază nebuneşte pe o monedă asiatică. Între timp trece printr-o mare de revolte prin centrul New-Yorkului, îşi trăieşte şi o rutină a puterii şi seducţiei. Unde merge eroul ăsta nemilos, cinic şi seducător? Să se tundă.

DeLillo spune că scrie extrem de „vizual”, are tot timpul o cameră de luat vederi imaginară pe umăr, dar asta nu i-a uşurat deloc relaţia cu cinematografia. A încercat o singură dată şi a ieşit un dezastru de care nu vrea să-şi amintească (Game 6 cu Robert Downey jr – mai multe povesteşte într-un excelent interviu aici).

Romanul a fost publicat în 2003, cu ceva timp înainte să explodeze fatal criza. Şi cu 8 ani înainte de mişcările de tip Occupy pe care DeLillo le prezice în manieră proprie. El decl