Îmi amintesc de perioada când negociam capitolul de aderare „Uniunea Economică şi Monetară", în urmă cu un deceniu.

Euro devenise monedă europeană, iar statele membre îşi adaptau sistemele naţionale bancare la o noua rigoare, prin coordonarea reglementărilor locale cu politica monetară unică. Rămânea ca riscurile semnificative bancare să fie gestionate la nivelul sistemului bancar naţional. Ce s-a petrecut într-un deceniu de operare a sistemelor naţionale bancare, pe baza unei aşa-zise uniuni monetare europene, am văzut în ultimii 2-3 ani.

Euro s-a afundat într-o criză adâncă şi foarte complexă. Descoperim că deficitele enorme în unele state ale zonei euro au fost „gestionate" prin cooperarea între reglementatorul local şi guvernul naţional, ambele entităţi uitând adesea de promisiunea rigorii şi angajamentelor europene. Odată cu avansul procesului de globalizare, băncile s-au antrenat în tot mai ample tranzacţii internaţionale, depăşind frecvent limitele reglementatorului local.

Mai mult, s-au dezvoltat adevărate „bănci internaţionale" care adesea au impus forme de operare pe pieţele locale, iar acum, având expuneri în arii critice, ameninţă cu contagiunea sisteme naţionale bancare şi nu numai. Aceste evoluţii arată, pe deoparte, importanţa băncilor în evoluţia „economiei reale", iar în altă ordine de idei tendinţe de restructurare a pieţei bancare, motive pentru care, astăzi, se desfăşoara o vie dezbatere privitoare la rolul şi poziţia sistemului bancar în cadrele naţionale şi în context european/internaţional, noi opţiuni manageriale şi de politici bancare.

„DISTRUCTIVISM CREATIV"

Jan Brenner spunea, în cea mai recentă carte a sa, că trăim o perioadă de „distructivism creativ". Nu ştiu dacă aşa gândeau şi cei care, în ultimele săptămâni, şi-au mutat depozitele de la anumite bănci din Grecia şi Spania. Poate că băncile britanice,