Cred că Eminescu şi Caragiale se deosebesc într-un plan mult mai pământesc: în cel al părerii despre femei.

Ori de câte ori vine vorba de Eminescu şi Caragiale, oamenii noştri de cultură, gravi cum îi ştim, se grăbesc să le descopere deosebiri în plan metafizic.

Eu însă, beneficind de avantajul de a nu fi om de cultură, cred că Eminescu şi Caragiale se deosebesc într-un plan mult mai pământesc: în cel al părerii despre femei.

Eminescu idealizează femeile. Caragiale se culcă cu ele!

Istoricii literari identifică pe Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, drept una dintre femeile de care se îndrăgostise Eminescu. În blegosul să roman „Mite", Eugen Lovinescu imaginează scena în care Eminescu dă buzna în casa femeii, „duminică, pe la patru după-amiază" (auzi când s-a găsit şi el să facă o vizită!), „închis, posomorât, absent". Nitam-nisam, poetul îi spune că i-a făcut o poezie, c-a pus-o în cutia de culori, adusă pentru Baby (femeia era măritată cu doctorul Kremnitz, medicul lui Carol I, avea şi un plod), că n-o să mai vină niciodată pe aici, după care pleacă.

De cum iese pe uşă, Mite (femeia tot femeie!), trimite copilul să se joace în sufragerie, despătureşte hârtia şi citeşte:

„Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireş,

Şi ca un înger între oameni

În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,

Mătasea sună sub picior,

Şi de la creştet până-în poale

Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii

Răsai ca marmura în loc -

S-atârnă sufletu-mi de ochii

Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din poveşti,

Nu mai zâmbi! A ta zîmbire

Mi-arată cît de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte

Să-ntuneci ochii mei pe veci,

Cu-a gurii tale calde şo