Poezia lui Ştefan Ciubotăraşu, astăzi uitat, pentru că a trecut o veşnicie din septembrie 1970. Filmele lui ni-l aduc în faţă şi suntem uimiţi de jocul lui de excepţie. Ştia să fie pitoresc, comic, mare histrion, dar şi tragedian, patetic, răscolitor. Iar poezia lui nu seamănă cu el. "Însetare" de Ştefan Ciubotăraşu (1910-1970)/

"Dă-mi mijlocul, aleasa mea.../ Ce foame fără saţ, ne strigă?/ Ce şarpe cuibărit în ea/ Ne-a-ncătuşat într-o verigă?// Ce gând pe lume ne-ncăput/ Mi te-a trimis întâia oară/ Din care plămădiri făcut/ Să poarte alba ta povară?// Că, iată, m-am rugat stingher/ Sfinţirii sarbede şi vane/ Să pot să te ridic la cer/ Numai cu aceste mâini sărmane;// Numai cu glasul meu de rob/ Cu fumul sărac din vatră,/ Cu mintea mea ce arde – bob/ De soare scăpătat în piatră...// Mă blestem singur fericit/ De-o bucurie – atât de crudă/ Şi mă urăsc că te-am găsit/ Cu gândurile mele rudă."

Feţele comediei şi reversul lor tragic!

Mi-aduc aminte de descrierea pe care i-a făcut-o Ştefan Iordache, care-l adora: "Avea cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut în viaţa mea, migdalaţi cu trei rânduri de gene, negri şi umezi tot timpul... Poetul din el avea ochi pe măsură".

La splendidul Teatru din Iaşi era o sală de repetiţie "Aglaie Pruteanu". Eram tânără actriţă şi ştiam foarte puţine despre minunata actriţă ieşeană care a cucerit Viena.

"Foi de toamna/ Când văpaie vântul/ Păduri scuturând/ Un freamăt de jale/ S-aude oftând.// El trece cu norul/ Pe ape, prin crâng/ Şi cei ce-l ascultă/ Suspină şi plâng.// O, jalea adâncă/ A tristului cânt!"

"E sens de vreun suflet/ Răzleţ pe pământ." Ce gingăşie!

Sau a profesorului meu A. Pop Marţian.

"Serile cătunului/ Seara s-a ridicat într-un lan de otavă/ Şi tristă s-a apropiat de cătune/ Ca o viţeluşe cenuşie şi bolnavă/ Care a fost pe câmp la păşune!"

Cum? Era un om de la