La alegerile pentru primăria Bucureştiului, un candidat independent a obţinut peste şaizeci şi cinci de mii de voturi. Este pentru prima oară când un om fără nici un sprijin din partea vreunei reţele, instituţii, partid, organizaţii ori grupări, fără nici o legătură ocultă cu indiferent ce sau cine, a reuşit afirmarea electorală, adunând un număr de sufragii superior celui cu care sunt unşi îndeobşte primarii, deputaţii, senatorii sau preşedinţii judeţeni.

Impresionează modul simplu şi direct în care, pornind de la iniţiativa privată a unei candidaturi, Nicuşor Dan a parcurs etapele electorale, strângând un mare număr de semnături pentru depunerea candidaturii, colectând fonduri în modul cel mai transparent, făcând campanie electorală şi în final întrunind aproape o zecime din voturile exprimate. Totul s-a desfăşurat într-un flux firesc, fără hiatusuri, obscurităţi sau tăceri suspecte, dar şi fără retorică bombastică, gesticulaţie patetică, grandilocvenţă. A fost un adevărat model de acţiune civică, condus cu decenţă şi demnitate, în primul rând însă, un exemplu despre modul cum fundamentul democraţiei – alegerile – poate fi pus în slujba cetăţenilor.

Experimentul Nicuşor Dan ne-a oferit o lecţie de care avem mare nevoie tocmai în aceste momente, confirmânu-ne că democraţia totuşi există şi funcţionează, dar că depinde de noi să-i folosim posibilităţile.

Oameni, cât să umple două mari stadioane româneşti, au ţinut să transmită la urne mesajul lor de solidaritate cu un anume proiect de viaţă, cu modelul occidental al decenţei, corectitudinii şi respectului, dincolo de etichete ideologice. Mesajul a ajuns şi-şi face efectul: acum ştim că există 10% din populaţie dispuse să intervină activ în procesul electoral, nu de dragul sau de urâtul vreunui candidat, nu din interes material direct şi nici din frustrări şi speranţe dezorientate, ci pentru a expr