O cale scurtă, dar sigură, prin care să-ți atragi furia unui părinte e sa insinuezi, pe undeva, că exagerează sau greșește în felul în care își crește copilul. Ne creștem progeniturile ca la carte sau după ureche?
România este țara sublimului paradox, în care violența domestică atinge unul din două cămine și în care bătaia e ruptă din rai. În același timp, fetișizăm figura măicuței sau rolul tatălui dur, dar drept, care, când împarte dreptatea, ”știe el” de ce-a procedat așa. Majoritatea sunt părinți anonimi, greu de tras la răspundere de altcineva. Decât poate, odată, de copiii noștri deveniți la rândul lor părinți. „Sau, poate, de propria conștiință, susceptibilă spre deosebire de prima variantă a devenirii, învățării, educației și gândirii umane, poate singura unealtă veritabilă de progres”, spune dr. Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru la clinica Mindcare, din București.
Emigrarea naște bebeluși confuzi
Super-specia super-părinților, apărută îndeosebi de vreo zece ani, coincide cu marea migrație a românilor din preajma aderării la UE. Sunt comunități întregi care s-au mutat in Spania, Italia, Anglia sau Franța și care, cu această ocazie, au cunoscut moduri alternative de a-și crește copiii.
Imaginați-vă, prin analogie, că ai facut toata viața ciorbă cu pătrunjel și leuștean, coriandru și țelină și afli că „într-o nu știu care vară, într-o nu știu care țară, într-un nu știu care sat, sub un nu știu care pat” cineva folosește ingrediente exotice, de care n-ai auzit niciodată! Cu siguranță ce iese arată tot a ciorbă, dar sigur nu are același gust! O fi mai bună?
„Evident, în cercurile fine o astfel de iluminare, prilejuită de ieșirea românului din cătun, din târg, coincide cu accesul liber la informațiile care facilitează creșterea. Nu cred ca există cineva cu scaun la cap care să nu agreeze o astfel de dezvoltare a prostimii, sau ma