Mutarea Institutului Cultural Român sub un alt patronaj, al Senatului, prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului Ponta a stârnit un val de comentarii, multe dintre ele negative. Din păcate, cele mai multe s-au referit la persoanele triumviratului de la vârful instituţiei, semnalând că românul este sensibil la prestaţia intelectuală de calitate - toţi cei trei lideri fiind personalităţi conturate ale culturii noastre actuale -, dar mai ales la buna slujire a propriilor sale interese.
Pledoaria a mers, astfel, în direcţia lăudării modului în care cultura română şi educaţia au fost slujite, cu abnegaţie şi cu deplin simţ al valorii, pentru că „eu am fost promovat", socotindu-se de la sine înţeles că „eu fac parte din zona valoroasă a culturii române dintotdeauna, nu doar de astăzi!". Or, este lucru sigur că H.-R. Patapievici este un autor de eseuri cu deschideri filosofice puternic remarcat pe durata ultimelor două decenii şi că Mircea Mihăieş este un anglist, un critic literar şi un eseist redutabil, după cum şi cronicile literare ale doamnei Tania Radu evidenţiază o profesionistă a domeniului comentariului literar de calitate. A nega aceste evidenţe ar fi jenant, fiindcă ar evidenţia o lipsă de criterii şi de gust cultural a celor care ar face-o. Pe de altă parte, şi a solicita sau sprijini îndepărtarea lor de la conducerea unei instituţii de anvergura ICR pentru că au opinii politice pare ipocrit şi nelalocul său, câtă vreme o poziţionare personală în câmpul vieţii publice, prin participare la dezbateri, nu are de ce descalifica pe nimeni, atât timp cât se respectă regulile democraţiei. Împărtăşirea opiniilor prezidenţiale nu este în sine un defect - sau nu ar trebui să fie într-o democraţie -, după cum nici a te poziţiona împotriva lor, de partea premierului (cazul Marius Oprea, îndepărtat de la conducerea unui institut) sau a Parlamentului nu ar trebui să co