După 22 de ani, istoria se repetă. De data aceasta într-o formulă lipsită de violenţă fizică, dar încărcată de tensiunile acumulate în cei aproape şapte ani de guvernare de dreapta, dar mai ales în ultimii trei, când puterea portocalie s-a aşezat ca o plagă peste întreaga societate.

Odată cu demisia colectivă a organismului de conducere a PDL se desăvârşeşte procesul de prăbuşire a edificiului politic care a cufundat România într-o profundă criză internă. Este “punctul zero” al unei dezagregări care probabil că va continua până la alegerile legislative din toamnă.

În urmă cu doar vreo 3-4 luni mi se părea că, în ciuda marilor erori, a aroganţei fără limite şi a lăcomiei fără egal în vreun alt ciclu electoral, partidul prezidenţial era destul de bine înfipt în solul electoral prin agenţii săi de influenţă de la nivel local. Contribui la această impresie şi relativa ineficienţă a demersurilor opoziţiei unite, care pornise vijelios şi scădea continuu în sondaje! Cursul pe care l-au luat evenimentele îmi permite să evidenţiez etapele dezastrului portocaliu.

Începutul a venit de nu se ştie unde: un banal conflict între şeful SMURD, doctorul Arafat şi oficialii Ministerului Sănătăţii, presaţi să demareze reforma clocită în cuibarele Cotrocenilor. Cu impetuozitatea-i tradiţională, Băsescu se amestecă în ciorbă şi îi recomandă doctorului să-şi dea demisia. Urmează un val de proteste ale societăţii civile, care-l silesc pe preşedinte să dea înapoi şi să retragă proiectul de reformă. Focul s-a declanşat însă, şi se întinde în toată ţara. Ceea ce nu s-a întâmplat când s-a aplicat brutala tăiere a salariilor şi pensiilor se întâmplă acum. În Piaţa Universităţii manifestaţiile se ţin lanţ, ca şi în majoritatea oraşelor din ţară. Principala revendicare este demisia preşedintelui. Acesta tace mâlc şi când lucrurile par că nu mai pot fi stăpânite, recurge la tactic