Grandoarea anumitor momente poate fi atât de mare încât greu poţi povesti despre ele fără urmă de patetism. Cam la fel, magia anumitor momente poate fi atât de reală încât uiţi, efectiv, că până adineauri nu credeai în extraordinar. Cum faci, însă, să povesteşti despre magie şi extraordinar cuiva care nu a fost acolo sau cuiva care, mai rău, nu e pregătit să creadă în aceste posibilităţi? Nu poţi. Pur şi simplu. Nu-ți rămâne atunci decât să te întorci către visători, către cei dispuşi să asculte, să vadă, să râdă, să plângă, către cei cărora le plac poveştile şi au chef să creadă în ele şi în figurile lor legendare.

Pentru toţi aceştia aş vrea să pot povesti despre Bruce Springsteen şi despre concertul lui extraordinar. Firenze, 10 iunie 2012. Un concert de trei ore și jumătate, poate chiar mai bine, totul pe o ploaie neîntreruptă care confirma, parcă, bucuria lui Springsteen de a cânta despre lucruri „obişnuite” şi bucuria ta de a-ţi aduce aminte… Dacă faci parte dintre aceia care așează, involuntar, fiecare moment din viaţă pe o partitură muzicală, atunci cu siguranță pe muzica lui Springsteen ai așezat – sau vei așeza – momentele în care te confrunți cu gânduri și sentimente dintre cele mai extreme: curaj vs. frică, iubire vs. ură.

Concertul de pe Stadio Artemio Franchi din Firenze a fost, în mod clar, cel mai puternic moment muzical la care mi-a fost dat să asist vreodată (și au fost câteva, nu tocmai puține). Fără a mai pune la socoteală durata efectivă a concertului, ceea ce a contat cel mai mult a fost dovada implicării, a plăcerii sincere de a cânta, cu zâmbetul de buze, cu sufletul pe tavă și cu foarte multă forță.

Dincolo de momentele culturale/politice/sociale pe care le punctează, cântecele lui Springsteen sunt născute (fundamental) în mlaştinile din Jersey, printre noroi, bere, sânge şi strigăte de tot felul și aspirații; sunt cântece