Câteodată mă gândesc c-o să găsesc prin mine şine necunoscute, cu ecartamente nemaivăzute, pe care să nu poată merge decât un tren pe care să-l inventez eu. Sau măcar să-l fac din nimic. Epimeteu. Mi s-a-ntâmplat să mă confund într-o oglindă pentru că eram atât de fericită încât n-am ştiut cine e femeia la care mă uitam, e drept, doar dintr-o întâmplare. Dar n-a fost decât o fotogramă, acum vreo şapte ani. A trecut, ca orice fericire în oglindă. Bucuriile mici se colmatează. Şi-abia apoi atacă. În haită. Vii cu mine azi?

Abia acum ştiu ce-mi era greu până să vii. Orgoliul meu drapat perfect de mine însămi şi marele consum pentru păreri şi aparenţe. Stăteam uneori şi-mi beam cafeaua pe scaunul cel roşu din bucătărie. Atât de greu mi-era cu mine, că îmbrăcam o rochie frumoasă şi încălţam pantofi cu tocuri prea înalte, ca să mă pot vedea din perspectiva ferestrei. Ca să rezist. Să nu te doară ce îţi spun. Să nu. Aşa eram, de ce să-ţi povestesc din carnea altcuiva? Strângeam în căuşul claviculelor un fel de dor de neştiut. Şi mai supravieţuiam încă unei nopţi. Nu era rău. Nu era nimic.

Să ştii că încadram la romanţe ieftine şi parfumate cu lavandă triplă poveştile din vremea holerei, cu oameni care se recunosc atunci când se văd. Când ştie fiecare din singura secundă mută că-şi are oasele cele dulci în celălalt. Da, şi pe alea mici, necunoscute. Oamenii proiectează mult, ziceam în sinea mea. Că doară ştiam prea bine cum se face asta. E, poate, cea mai eficientă tehnică de supravieţuire săptămânală. Ca doză zilnică e chiar infailibilă. Uitasem joaca şi plecase chiar şi jocul de la mine. Zâmbeam feroce. Bine, n-o să mă mai codesc. Nu te mai aşteptam. Credeam că timpurile în care am avut voie de la propria-mi naivitate să cred că exişti au trecut. Că sunt mare de-acum şi trebuie să mă fac foarte cuminte. Să nu mai cred cumva c-aş putea să fiu fericită. Nu, si