Ceea ce se întâmplă cu ICR este doar începutul. Îmi amintesc cum în 2007, la scurtă vreme după intrarea României în Uniunea Europeană, am crezut cu toții că ne vom apuca, în frunte cu clasa politică, să lucrăm pentru a alinia standardele vieții noastre la cele ale Europei. Dar politicienii aveau alte priorități. Ne-au întors spatele și au început să se lupte, ignorând urgențele și nevoile noastre, pe împărțirea prăzii. România însăși, pusă pe noua orbită, era, pentru ei, o provocare, o pradă-trufanda, care cerea, din partea acestor contorsioniști de profesie, abilități înnoite. Atunci, Grupul pentru Dialog Social a scris un Apel către clasa politică semnat de mii de oameni. Apelul acesta i-a deranjat teribil pe politicienii noștri. Acolo se spunea: „Niciodată de șaptesprezece ani divergenţa de interese dintre clasa politică [...] şi binele modern şi recivilizator pe care îl merită poporul nostru după decenii de coşmar istoric nu a fost atât de mare.”
După fiecare ciclu al alegerilor, după fiecare nouă rundă de demagogie și de vane promisiuni, cei care ajung la putere ne întorc spatele, își freacă mâinile și „se pun pe treabă”. Își inspectează țara ca pe o moșie. N-au importanță continuitatea instituțiilor, truda depusă de alții, beneficiile comune. Ura lor politică e mai importantă decât binele nostru. Nu binele comun dictează comportamentul politic. Iar dacă veninul acumulat cere o răfuială simbolică, „prada” poate fi chiar și cea mai performantă instituție publică a țării. N-are nici o importanță, pentru cei care au clamat că le pasă numai de binele nostru, dacă Institutul Cultural Român a făcut ca România să existe, pentru prima oară în 20 de ani, în conștiința pozitivă a lumii. Să-l politizăm, să-l îngropăm. N-are importanță faptul că se năruie peste noapte zidurile construcției înălțate cu trudă, pasiune și competență. N-are importanță dacă, măsurând c
