Atunci când un cuplu căsătorit ia decizia să divorţeze, un element extrem de important şi sensibil este încredinţarea minorilor din căsătorie (termen popular – custodie copil, deşi din punct de vedere juridic în România acest termen are o altă semnificaţie).

Chiar în lipsa unei cereri explicite din partea soţilor, hotărârea de divorţ stabileşte căruia dintre părinţi i se vor încredinţa copiii spre creştere şi educare, şi care este contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor minori din căsătorie.

În România, evaluările de custodie sunt realizate de Autoritatea Tutelară şi în anumite condiţii, de către Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Pentru întocmirea raportului de evaluare, de obicei, este solicitat şi un aviz psihologic însă, în instanţă, acesta are doar valoare de indiciu. În ceea ce priveşte desfăşurarea evaluării psihologice în cazurile de custodie, aceasta se bazează, de cele mai multe multe ori, pe un număr redus de teste standardizate, sau doar pe date culese din interviul clinic şi pe observaţie. Acest lucru face că avizul psihologic să aibă o valoare subiectivă. În condiţiile în care evaluările psihologice prezintă atâtea limite, mai putem susţine că acestea servesc într-adevăr interesului superior al copilului?

Standardul de interes superior al copilului reprezintă încă un deziderat al justiţiei care se dovedeşte de multe ori dificil de operaţionalizat şi aplicat. Introducerea în sistemul judiciar a acestui standard a reprezintă o schimbare idelologica majoră în drept, dar şi momentul în care a fost recunoscută contribuţia psihologilor în luarea deciziilor de încredinţare a minorilor din căsătorie.

În ciuda tuturor limitărilor prezentate mai sus, psihologia are o contribuţie semnificativă în luarea deciziilor de acordare a custodiei. Datele şi concluziile obţinute în urma