E noua moda a discutiilor pe facebook si in online – “dictatul” lui Ponta de la ICR. In primul rand – da, e o prostie sa aplici o ordonanta de urgenta unei institutii de cultura. Probabil Ponta si-a spus ca scapa mai repede si mai ieftin asa, ceea ce, paradoxal, ced ca si este adevarat. Altfel scandalul s-ar fi intins si mai mult, iar urgenta de fata il priveste pe presedinte, nicidecum ICR. Insa, pe de alta parte, nu inteleg de ce e mai democratic sa fie ICR in subordinea unui singur om (a presedintelui) decat sub controlul unui numar mai mare de alesi ai neamului? Nu am gasit nicaieri o explicatie logica. Si mai putin una documentata.
Am auzit insa lucruri infioratoare spuse in apararea actualului statut al ICR – de exemplu, un presedinte “luminat” poate ghida mai bine destinul institutului decat ar putea-o face o adunatura de corupti penibili si agramati, cum “se stie prea bine” ca sunt parlamentarii nostri. De ca si cum, in fond, nu tot romanii i-ar alege in aceeasi masura pe toti!? Si de parca un presedinte nu poate fi decat luminat, nu si batut in cap! Nu exista comentarii la asa ceva.
Apoi urmeaza argumentul cu de ce sa schimbi ceva care merge?! Hm, chiar, de ce? De ce sa nu-l eternizam pe Patapievici in fruntea ICR, ca singurul capabil sa organizeze si sa coordoneze promovarea culturii romane in lume. De parca nimeni nu ar putea sa o faca mai bine decat acest om. Oare ce fel de gandire mai judeca intr-o astfel de cheie? Suna ceva cunoscut, mai ales celor infiorati de “dictatul” politic?
Totusi, Patapievici nu are cumva niste carti de terminat, niste studii de completat si niste cursuri de predat? Lucruri oricum mai interesante pentru un intelectual atat de fin prezentat. Plus ca in cartile alea pentru adolescenti publicate pana acum, imi aduc sigur aminte ca HRP ne promitea nu stiu cate viitoare volume, aflate pe atunci in diferite stadii