In urma cu cativa ani Guvernul Romaniei a adoptat o paradigma de lucru care viza in primul rand macrostabilizarea economica.

Schema este de acum cunoscuta: un acord de macrostabilizare cu FMI, Banca Mondiala si Comisia Europeana, austeritate bugetara, atragerea de fonduri comunitare si ceea ce s-a numit generic “modernizarea statului”.

Adoptarea acestor politici a fost facuta din mers de guvern, fara un efort si proces prealabil de reflectie in cercurile economice si politice interne, schema rezultand, in principal, din discutiile cu reprezentantii FMI.

Acest modus operandi a avut trei determinari:

1) presiunea externa exercitata de efectul crizei incepute in 2008;

2) presiunea interna a calendarului politic electoral; era nevoie de o solutie rapida de macrostabilizare;

3) limita partidelor politice in capacitatea de a propune propria viziune coerenta asupra solutiilor; partidele noastre au o expertiza verificata in cucerirea si exercitarea puterii, mai putin in elaborarea de politici; atunci cand o fac, apeleaza de regula la experti externi, plasati in diverse institutii; este si cazul prezent, in care politica finantelor este facuta de un reprezentant al BNR.

Principala deficienta a acestei paradigme a fost din start focalizarea ei exclusiva pe echilibrarea macrobugetara si macroeconomica, desi Guvernele care s-au succedat au incercat sa-i aditioneze si masuri menite sa stimuleze cresterea, cum ar fi, de exemplu, Programul Prima Casa.

Din pacate, nici paradigma macrostabilizarii si nici masurile indreptate spre stimularea economiei nu au reusit sa reporneasca motoarele economiei si sa amelioreze nivelul de trai, dimpotriva.

O explicatie o constituie insusi faptul ca masurile nu au fost duse pana la capat.

Spre exemplu, programul de schimbare a managementului de stat cu cel privat in marile societati cu capital