Dacă luăm de bună poanta dlui Ponta, ce mai rămâne atunci din motivaţia iniţială?

După ce a iscat un val întreg de proteste, chiar şi din partea unor persoane care-i împărtăşesc crezurile politice, premierul o dă la-ntors în chestiunea ICR (Institutul Cultural Român). Ieri, Victor Ponta se întreba, ironic şi senin ca o zi de vară, „de ce protestează domnul Patapievici, că nu vreau să-l schimb?" Asta după ce, deunăzi, îşi motiva decizia de a trece ICR de la Preşedinţie la Parlament prin faptul că instituţia a fost „mult prea politizată".

Sigur, aparenta răzgândire a liderului PSD nu modifică un rând din ordonanţa de urgenţă privind „unele măsuri culturale". Ea rămâne, bine mersi, în vigoare. Aşa că, de-acum, ICR nu mai este la mâna preşedintelui, ci a majorităţii parlamentare. Curat, depolitizare, n-ai ce zice! Dar dacă luăm de bună poanta dlui Ponta, potrivit căreia doreşte să-l păstreze în funcţie pe dl Patapievici, ce mai rămâne atunci din motivaţia iniţială?

Primul punct în preambulul actului normativ emis de actualul Guvern se referă la relaţiile cu românii din afara ţării. O statistică seacă ne arată că, numai în 2011, ICR a organizat un număr de 970 de evenimente, dintre care 859 în străinătate. Alt argument invocat de iniţiator: ilegalitatea în care s-ar afla conducerea instituţiei din cauză că vicepreşedinţii nu sunt prevăzuţi în legea de funcţionare. Iarăşi, o minciună! Lacuna legislativă a fost rezolvată deja, de aproape un an, de către fosta guvernare.

În fine, ajungem la reproşurile aduse celor aflaţi în fruntea ICR: că sunt „intelectualii lui Băsescu" (din folclorul televiziunilor de casă ale puterii), „propagandişti de doi lei" (conform profesoraşului Crin Antonescu) sau că „au scris urât despre poporul român" (aici se citează, pe sărite, din nişte opere de tinereţe). Ce legătură au toate astea cu activitatea instituţiei? Ev