Gimnastica masculină românească scoate de câţiva ani în faţă un sportiv care nu a coborât niciodată de pe podium în cele şapte ediţii continentale consecutive la care a participat. Flavius Koczi (24 de ani), cel mai constant gimnast român, atacă Londra 2012 cu moralul ridicat după ce la Europene a câştigat aurul la sărituri. Un tip introvertit, reşiţeanul a lăsat câteva minute de o parte statutul de "nevorbăreţ" pe care i-l atribuie prietenii şi a acceptat provocarea ProSport de a răspunde unui altfel de interviu.

Prima dată când ai simţit că nu poţi trăi fără sport?

Atunci când am dorit să şi renunţ prima dată, pe la 16 ani. Eram la lotul de juniori, la Bistriţa, şi au fost nişte toane adolescentine, crize prin care trec toţi puştii, însă mi-a trecut repede.

Ultima dată când te-ai gândit să renunţi la gimnastică?

Pe când aveam 16 ani, la episodul pe care vi l-am povestit.

Prima dată când te-ai gândit că destinul tău e legat de gimnastică?

Nu m-am gândit la asta niciodată. Gimnastica m-a ales pe mine, nu eu pe ea, am venit la sală datorită părinţilor mei. Nu mă gândeam să ajung aşa departe, nu eşti singur în sală, sunt unii mai mari, vrei să fii ca ei, apoi vrei să ajungi la lotul de juniori, apoi la seniori, apoi vrei să devii cel mai bun, să iei o medalie la o competiţie mare.

Ultima dată când ai plâns din cauza gimnasticii?

Eu nu prea plâng de fel. Dar se mai întâmplă, la unele antrenamente, de nervi, de supărare. Mă mai enervez, că sunt şi eu om, când nu-mi iese un element. Îl fac azi, îl fac mâine, îl fac o săptămână şi tot nu iese. Aşteptările sunt mari, vrei să iei medalie la concursuri, nu poţi să te duci cu "lasă, nu are nimic, facem altceva".

Prima dată când ai păşit într-o sală de gimnastică?

Aveam 7 ani, era la Reşiţa şi m-au dus părinţii la sală. Nu ştiam