De fiecare dată cînd asist la judecarea, în public sau în privat, a unui intelectual român „colaboraţionist”, în regimul comunist, mă simt niţel stingherit.

În primul rînd că judecarea aceasta vine cam tîrziu, după colapsul societăţii socialiste multilateral dezvoltate, şi într-un raport de exterioritate. Judecătorul nu se simte în vreun fel parte a problemei enunţate. Iată ceva curios, dacă nu-i un om foarte tînăr. El asumă postura unui examinator din afară şi neimplicat, care n-a trăit aceleaşi vremuri sau, dacă totuşi le-a trăit, nu-şi mai aminteşte de propria prestaţie. Între culpabilizare şi autoculpabilizare, între blamarea altora şi ceea ce se numeşte remuşcare, denunţătorul „colaboraţioniştilor” alege, în mod vădit, prima rubrică, pe care o umple cu voluptatea tuturor detaliilor. În ce-l priveşte, preferă elipsa.

DE ACELASI AUTOR Greşeli de tipar (I) Back To School Despărţirea de Constanţa Buzea Putem să nu ne certăm În al doilea rînd, aprigul denunţător al „colaboraţionismului” altora se concentrează pe faptele, gesturile, propoziţiile, vorbele compromiţătoare ale cîte unui intelectual pătat; dar analizează sumar şi uneori deloc contextul în care au apărut aceste fapte, gesturi, propoziţii şi vorbe. Contextul cu învelişurile lui: de la cel familial, în care s-a aşezat o existenţă individuală, la cel de nivel macro, în care ne-au fost aşezate toate. Judecătorul face multe referinţe concrete la compromisurile „colaboraţionistului” (cu nume şi prenume, cu citate scrupuloase şi comparaţii plastice cu profilul cîte unui rezistent ori disident izolat), dar „dematerializează” contextul, suflînd în el aerul plăcut al epocilor de libertate. Atmosfera terifiantă a anilor ’50, în care au fost publicate paginile compromiţătoare, este schiţată palid şi en passant.

În al treilea şi ultimul rînd, judecătorul „colaboraţioniştilor” îi judecă decupîndu-i