Pentru multă lume e probabil neașteptat și surprinzător ecoul puternic pe care l-a stârnit Ordonanța de urgență 27/2012 în rândurile comunității culturale românești din țară și din străinătate. În numai 2-3 zile, câteva mii de persoane au semnat diverse petiții pe Internet și s-au manifestat scriptic pe bloguri, Facebook și site-urile de discuții, ba chiar și în spațiul public, împotriva trecerii ICR de sub autoritatea, de fapt simbolică, a Președinției sub cea, mult mai accentuat politică, a Senatului României. Ceea ce a provocat agitația neobișnuită și mobilizarea excepțională a clasei creative culturale, dincolo de diversele ei culori politice de stânga, de centru sau de dreapta, a fost nu atât schimbarea - previzibilă sau inevitabilă - a actualei conduceri a ICR, cât teama de a pierde un bine comun, un bun instituțional recent câștigat.
Dacă afilierea politică a actualei conduceri ICR a fost destul de evidentă, cei care au colaborat cu structurile sale, adică mii de artiști și intelectuali culturali de toate vârstele și orientările estetice, știu bine că această conducere a reușit să creeze o nouă imagine culturală, mai degrabă depolitizată, a României în străinătate. Aceasta, printr-o strategie culturală respectuoasă față de adevăratele valori naționale, dar deschisă mult mai dinamic și mai profesionist decât înainte către integrarea europeană și mondială, după criterii de competitivitate valide și suficient de transparente.
Trecerea ICR sub jurisdicția Senatului României amenință, în percepția unei bune părți, și cea mai tânără, a lumii culturale autohtone, tocmai această cultură instituțională foarte recentă și finalmente normală, într-o lume normală. O cultură instituțională în care această lume culturală a noastră se recunoaște și pe care mizează pentru propria ei integrare internațională. Însă clientelismul
