Adrian Păunescu, de la înălţimea bustului său instalat cu fast în centrul Capitalei, poate privi ironic spectacolul dat de mai tinerii săi discipoli. Ei şi-au depăşit maestrul în arta propagandei şi în eficienţa luptei împotriva celor care puterii i se par periculoşi.
Nu vom înţelege furia schimbărilor de la ICR, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Arhivele Naţionale decât în cheia unei falii care exista în perioada comunistă şi care s-a prelungit după 1989. Pe de o parte, cultura, în general, şi intelectualii, în particular, sunt văzuţi ca instrumente ale luptei politice, ca anexe ale unei strategii de propagandă. Pe cealaltă parte, acolo unde există sensibilităţi politice diverse, dar poate mai ales sensibilităţi antipolitice, intelectualul este văzut ca producător de sens. În această logică, forţa intelectualului nu poate veni decât din libertatea sa. Mi-e teamă că rapiditatea schimbărilor din ultimele săptămâni, care ţintesc intelectuali publici, nu îi vizează numai pe aceştia, ci ţintesc tocmai un anumit mod de asumare a acestei libertăţi.
Ar fi o mare greşeală să cădem în maniheism. Trebuie să privim doar faptele. Ce ne arată ele? O nouă putere care îşi alege priorităţile în funcţie de campaniile de propagandă cele mai abjecte duse în România după tristul an 1990. Atacurile ad hominem, îndreptate în ultimii ani împotriva lui Horia-Roman Patapievici şi a lui Vladimir Tismăneanu, ţin, după toate canoanele, de retorica extremistă. Din păcate, cu primele sale gesturi, noua putere legitimează această retorică.
Ar fi o greşeală să cădem şi în procesul de intenţie. Poate că instituţiile vizate vor funcţiona minunat. Însă ce ne arată faptele? Schimbarea vizează deopotrivă ICR, IICCMER şi Arhivele Naţionale, adică tocmai instituţii care, în funcţionarea lor zilnică, nu răspundeau comenzilor politice. Pare însă
