Mi se pare totuşi sinistru faptul că marele război politic al acestei veri este purtat în jurul ICR. Sănătatea e în colaps, educaţia nu mai ştie nici ea unde e, sistemul salarial şi în general de redistribuţie se apropie încet dar constant de nivelul de arbitrar şi haos al Greciei, legislaţia electorală e schimbată fundamental în pauzele de cafele, după cum îi vine pe chelie unuia sau altuia, localele ne-au convins definitiv că nu mai e nimic de ales pe plan local… Şi totuşi, marele război din România e pentru ICR.
De ce se întîmplă asta? Pentru că, din nefericire, marele război politic este doar între partide, nu între societatea largă şi partide. Ceea ce a reuşit ordonanţa ICR a fost să reaprindă un război politic care părea să-şi fi pierdut nu ferocitatea internă, motivată de interese egoiste pur interne, ci priza la public. Este ordonanţa ICR o greşeală a lui Ponta şi a USL, pentru că a reuşit să reaprindă pasiunea antifesenistă şi să-şi pună în cap un front unit cum n-a visat PDL niciodată?
Habar n-am. Poate că da, poate că nu, ceea ce e cel mai important e că pe mine nu mă interesează deloc. Este doar războiul lor. Sigur, el pleacă de la ceva important, ce se întîmplă cu ICR. Foarte bine că publicul şi cei direct interesaţi au protestat împotriva unei ordonanţe evident greşite şi retrograde, care cu siguranţă ar fi stricat o instituţie care funcţionează.
Dar e clar că lucrurile au depăşit cu mult nivelul ICR. Acest atac din cadrul războiului nostru politic între partide a reactivat diviziunea fundamentală pe care e construită societatea noastră şi politica ei: lumea bună, de dreapta, civilizată şi educată, şi “prostimea fesenistă”. Imediat, măsura a fost catalogată drept una de stînga sau, ce s-o mai dăm cotită, de-a dreptul comunistă, autorii ei au fost ironizaţi pentru incultură (or fi pedeliştii mai culţi?) şi aşa mai departe.
Odată
