O ştire din Ziarul Financiar ne anunţă că un deceniu pierdut bate la uşa bursei de la Bucureşti. Indicele de referinţă al Bursei e la acelaşi nivel din 2008, iar pespectivele, ţinând cont de situaţia din Europa, nu sunt deloc încurajatoare. Slabe sunt perspectivele de a folosi Bursa ca alternativă de finanţare la sistemul bancar!

O altă ştire ne spune că, la 31 martie 2012, n-am absorbit efectiv decât 6,56% din fondurile structurale şi de coeziune pe care Uniunea Europeană ni le oferă. Devine superfluu să discutăm dacă fondurile europene ne sunt suficiente pentru dezvoltare - oricum nu le luăm.

O a treia ştire spune că deşi companiile de stat pierd aproximativ un milion de euro pe zi, nici astăzi, la aproape doi ani de când discutăm, nu avem vreo companie de stat cu management privat profesionist.

Acestea sunt trei dintre rănile vizibile ale României, pe care oricine poate pune mâna. Ceea ce se ascunde în spatele acestor răni este cea mai mare criză pe care o traversează România, dincolo de cea financiară, economică sau socială - criza de proiect naţional. Deşi navigăm de 22 de ani în apele economiei de piaţă, ne lipsesc un plan şi hotărârea de a-l duce la îndeplinire.

Aud în diferite medii, de câţiva ani, vorbindu-se despre "miracolul polonez". Despre faptul că Polonia a fost singura ţară din UE neatinsă de recesiune. Despre faptul că Polonia are, în mai 2012, aproape 50% din banii daţi de Europa deja cheltuiţi. Despre faptul că Polonia a avut puterea de a organiza nu o finală de Europa League, ci, împreună cu Ucraina, un campionat european. Despre faptul că Polonia este liderul nou-intraţilor în Europa şi că vocea ei se aude clar la Bruxelles. Despre faptul că Polonia a dat Uniunii un preşedinte de Parlament European. Despre faptul că de la sfârşitul acestui an Polonia se pregăteşte să scape de vize pentru SUA. Despre faptul că Polonia a de