Guvernul PDL a funcţionat ca o maşinărie care trage în direcţia corectă, dar una ineficientă şi plină de buşoane de alimentare pentru ploşniţe politice.
Cum sportul naţional zilele astea, în afară de purtat papioane, este explicarea rezultatelor alegerilor locale, o să-mi încerc şi eu mâna amatoare pe subiect. Nu de alta, dar dacă-i asculţi pe specialişti, mai rău te confuzezi – ceea ce confirmă încă o dată că trecutul e mai greu de prezis decât viitorul, iar concluziile depind de umoarea comentatorului.
Lucrurile nu-s aşa complicate, cred, dar, pentru asta, primul lucru de eliminat este molozul verbal „eu sunt adevărata dreaptă, nu tu“, pe care îl generează hârjoneala continuă a PDL cu PNL. Nu că stânga şi dreapta n-ar conta deloc la noi, cum spun unii, dar aceste etichete au stat destul de strâmb în ultimii 20 de ani pe borcanele politice româneşti.
De fapt, au existat două clivaje majore care au orientat viaţa politică şi de-a lungul lor s-a dat bătălia centrală. În anii ’90, clivajul a fost anticomunism vs. succesiunea PCR, ideile fluturate sau sugerate de partide (privatizare, reformă, restituirea proprietăţii, sau contra acestora) sunt cele după care s-a orientat lumea la vot. Clivajul încă putea fi modelat ca unul stânga-dreapta, cu precizări.
În schimb, în anii 2000, bătălia politică s-a mutat pe falia majoră corupţie-anticorupţie şi nu a mai avut nicio legătură cu doctrina afişată de partide. Pe asta s-au pierdut alegeri şi s-au rupt coaliţii, cu impact major asupra guvernării. Ceea ce nu înseamnă că de-o parte a fost o tabără procorupţie oficial, prin documente scrise, iar dincolo nişte băieţi 100% curaţi. Retoric, toate partidele au fost anticorupţie – cum să fi fost altfel? –, dar diferenţa apare prin ce au făcut ele în practică.
Tabăra A ar fi vrut păstrarea justiţiei controlate politic şi pr
