România se confruntă cu o aglomerare neobişnuită de scandaluri de plagiat care aprind spiritele, implică decizii morale, politice, sau tăceri penibile şi tergiversări fără noimă. Lansarea cuvântului „plagiat” asupra unei opere pune la stâlpul ruşinii autorul şi cere înlăturarea din spaţiul public al acestuia. Mai întâi o mulţime discretă anunţată pe „România curată”, apoi câteva zeci de denunţuri la fostul Consiliu de Etică (ştiu şi eu unul depus din 23 decembrie dar încă nesoluţionat, probabil pentru că nu e celebru). Apoi, instrumentalizarea politică a lui: ministrul Mang demisionează când contribuţiile sale ştiinţifice se dovedesc a fi copiate sub numele său, acum primul ministru tratează ironic acuzaţia de plagiat, considerând că ar fi vorba de o maşinaţiune politică şi că, dacă totuşi ar fi adevărat că a plagiat, atunci poate renunţa la titlu de doctor, fără a pleca şi din spaţiul politic. Nedumerirea este firească: dacă pentru un ministru dovedirea plagiatului implică retragerea lui, pentru cel „prim” acelaşi lucru nu mai este valabil?

Vreau să argumentez aici că teza disocierii între compromisul ştiinţific şi cel politic este falsă. Dimpotrivă, ele se implică. Voi porni de la o definiţie simplă a plagiatului: faptul de a prelua cel puţin fragmente cu sens autonom dintr-o altă operă şi a le prezenta public drept ale tale. Dar discuţia se complică atunci când punem problema gradului preluării: dacă preluarea este materială (adică se preiau cuvintele) atunci oricând se poate susţine că punerea lor în alt context le schimbă sensul, iar atunci nu e plagiat. Dacă preluarea e formală (adică se repovesteşte sensul) atunci cititorii recunosc plagiatul, dar nimeni nu poate fi acuzat, deoarece cuvintele diferă. De pildă, dacă îţi construieşti o carieră academică povestind cărţile altora, rezumându-le fără nici o remuşcare, pe o reţetă unică, obţii o operă enorm