Dincolo de toate conturile pe care le are de plătit oamenilor „vechiului regim“, Ponta a dorit să schimbe rapid statutul ICR spre a se poziţiona cât mai favorabil faţă de liberali în viitorul apropiat.
Nu e de mirare că Victor Ponta vrea să mute Institutul Cultural Român de sub tutela Preşedinţiei sub cea a Senatului. Ofensiva generalizată pentru a controla tot ce se poate, direct sau prin interpuşi, combinată cu plăcerea de a-i mai servi o umilinţă lui Traian Băsescu, explică singură multe. La urma-urmelor, prim-ministrul şi cei din jurul lui au logica simplă şi brutală a jocului cu sumă nulă: cine a fost pus de Băsescu trebuie să plece, indiferent de calităţile excepţionale dovedite, de frumoasa reputaţie a instituţiei, de aprecierile internaţionale la adresa ICR, de serviciile cele mai bune aduse culturii române, larg recunoscute, chiar de unele proteste ale societăţii civile (la vocea căreia USL promisese cândva că va pleca urechea).
Dar dincolo de toate acestea, mi se pare că mai există şi altceva, cu bătaie diferită. Într-adevăr, de ce a fost nevoie de o ordonanţă de urgenţă, mai ales că, din nou, USL promisese să se abţină de la legiferare, nerepetând performanţa negativă a Guvernului Boc? Şi atunci, care era urgenţa? Cel care urmează să preia funcţia de preşedinte al ICR sfârşise încălzirea pe marginea terenului şi nu mai putea să aştepte? Exista suspiciunea că Patapievici va mai „insulta“ poporul român şi trebuia intervenit urgent? Aşa ar putea rezulta din preambulul proletcultist al ordonanţei, dar nu trebuie să fim naivi. Nimic nu ardea, nici măcar „sentimentul de apartenenţă la naţiunea română“. Prin urmare, nu putea Ponta să treacă noua lege a ICR prin parlamentul pe care îl controlează cu o majoritate confortabilă? Se temea el de reacţia societăţii civile? Dar de abia astfel i-a oferit acesteia o bună oc
