A fost odată ca niciodată un austriac cam sărit de pe fix care, printre foarte multe lucruri nebuneşti pe care le-a făcut în viaţa lui, a scris un fel de carticică, mai mult o broşură de vreo 75 de pagini, care conţinea 7 (şapte!) propoziţii, fiecare cu mai multe subniveluri. Broşurica n-avea citate, n-avea note de subsol, bibliografie şi nu avea nici prefaţă.

Cartea apăruse pe undeva prin Germania şi când a ajuns la Cambridge, a ajuns sub forma unei traduceri aproximative făcută de un adolescent. După toate standardele de la Cambridge, nu părea a fi o lucrare serioasă care să aspire la glorie academică. Cu toate acestea G.E. Moore şi Bertrand Russell (un fel de intelectuali ai lui Băsescu avant la lettre), care aveau nişte sinecuri obţinute în mod politic la catedra de filozofie, au decis pe loc să-i acorde titlul de doctor în filozofie lui Ludwig Wittgenstein sub motiv că, oricum, cartulia este mult peste nivelul academic cerut pentru o lucrare de doctorat. Broşurica - Tractatus logico-philosophicus - singura carte, de altfel, publicată de Wittgenstein în timpul vieţii, a schimbat atât de profund modul de a gândi despre lucruri şi despre limbaj, încât a devenit - în opinia multor filozofi contemporani - cea mai influentă carte a secolului al XX-lea.

Morala poveştii este că, în final, nu contează câte pagini scrii, cât eşti de pedant în respectarea canoanelor academice şi cât de îngrijită este lucrarea. Câtă vreme ai cu adevărat ceva valoros de spus şi câtă vreme aduci cu adevărat ceva nou în domeniul de cercetare ales, comunitatea academică îţi va recunoaşte mai devreme sau mai târziu contribuţia şi valoarea.

Acum, putem admite că nu toată lumea e Wittgenstein (de fapt, nimeni nu prea e) şi, prin urmare, nu toată lumea îşi poate permite să nu ţină seama de reguli. Muritorii de rând care îşi doresc un titlu de doctor trebuie să muncească,