S-au supărat unii pe mine, acum ceva vreme, când l-am numit pe ministrul Culturii un actor mediocru cu roluri de Mr Goofy în comedii socialiste, dar cu ego de Laurence Olivier. Era doar o judecată estetică. Sursa: EVZ

Sper să le treacă supărarea aflând că halucinanta ordonanţă ce anulează autonomia ICR e semnată chiar de dl. Diaconu. Om de cultură, el emite mândru frază sfertodoctă "luând în considerare faptul că neadaptarea măsurilor (...) va duce la prelungirea efectelor profund negative ale unor stări de lucruri care tind să afecteze, cu titlu de permanenţă, sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi vremelnic în alte state…" Simbolic-minereşte, ordonanţa Diaconu e dată pe 13 iunie. Puteam suspecta aici mâna filozofului Marga de la Externe, dată fiind complicata relaţie cu ministerele a ICR, dar la stilul său baroc, expresia parcă n-are destule subordonate, deci leapşa rămâne pe Diaconu. Nu contează că el însuşi a beneficiat de programe ICR sub şefia lui Patapievici; dacă cealaltă somitate de cultură, sport şi odihnă a PNL, anume Crin Antonescu, a zis că HRP e propagandist de doi lei, atunci Diaconu se execută şi scoate pistolul la cultură. Curg zilele astea protestele, unele mai sincere, altele uşor ipocrite, la adresa instrumentului folosit: ordonanţă de urgenţă. Desigur, nu există urgenţă, alta decât ura şi veninul din mica noastră lume artistică, care şi-au găsit debuşeu în ranchiunosul ministru, anchetat pentru conflict de interese.

Dar dacă ne rezumăm la asta – de ce ordonanţă şi nu lege – chestia sună drept contestare a formei, dar justificare tacită a conţinutului acţiunii guvernului. Ca atunci când nişte băieţi o violează pe una, iar noi le recomandăm politicos să-şi pună prezervativ. Când de fapt porcăria mare e violul în sine, nu tehnica folosită. Ordonanţa pune ICR la mâna comisiei de cultură a Senatului, cuib