Agitația iscată în jurul afacerii Ponta și miza ei au făcut ca argumentelor raționale și relativ simple să li se suprapună o polifonie incontrolabilă de considerații parazite care îl pot deruta pe spectatorul de bună-credință, dar mai puțin prevenit. Cu cât referirile academice devin mai savante, cu atât omul de rând se simte mai stigher – și-și închipuie probabil că se află în fața unei taine care va fi lămurită abia de generațiile viitoare. Ăsta e motivul care mă îndeamnă la o limpezire a lucrurilor. Am să încep stabilind certitudinea:

Victor Ponta a plagiat

S-a vorbit despre tot felul de reguli complicate pentru redactarea tezelor de doctorat, reguli care ar fluctua de la țară la țară și de la an la an. Nu despre asta e vorba. E vorba pur și simplu de o convenție elementară, veche de secole, de când cărțile au autori cunoscuți, al căror nume e trecut clar pe copertă – iar tezele de doctorat nu se abat de la convenția asta. Dacă numele tău e pe copertă, pe măsură ce cititorul parcurge textul, el presupune că tot ce e scris acolo îți aparține, e, cum s-ar zice, creația ta. Dacă aduci în discuție ideile lui X, atunci îi pomenești imediat numele, altminteri s-ar crede că sunt ideile tale, cu alte cuvinte îți însușești ceva ce nu-ți aparține. Dacă preiei de la X un fragment, trebuie să-l citezi, adică să pui fragmentul între ghilimele și să indici sursa (autor, titlu, editură, an de apariție) fie chiar în text, fie într-o notă, care poate fi în josul paginii, la sfârșitul capitolului sau la sfârșitul cărții. Dacă n-o faci, vocea ta se confundă cu cea a autorului real – și se pot crea grave confuzii. De pildă, să zicem că dl Ponta scrie într-o carte: „Vreau să-l omor pe Dan Tapalagă.” Dacă eu aș prelua ca atare propoziția dlui Ponta într-o carte semnată de mine, fără ghilimele, s-ar înțelege, pe drept cuvânt, că eu sunt acela cu intenții criminale. În sch