Pe străduţele înguste, pavate cu piatră arsă de soare şi timp, printre casele vechi, de lemn, decorate, kiosk-urile modeste sau conacele impunătoare, învăluind vînzătorii ambulanţi şi cărucioarele lor imense, din care se revarsă o abundenţă de verdeţuri sau fructe, trecînd pe lîngă vitrinele imense ale măcelăriilor sau cele modeste ale frizeriilor, cu doar cîte un scaun, şi acela uşor jerpelit, pe lîngă urechile muşteriilor care sorb din ochi dulciurile apetisante oferite de cofetarii cu şorţuri pînă la pămînt, scrobite şi de un alb impecabil, încrustat pe chipurile localnicilor, în Edirne pluteşte aerul magic al oraşului dintr-un timp pierdut.
„De ce Edirne?“ – ne-a întrebat, la graniţă, uşor contrariat de destinaţia declarată, vameşul turc, obişnuit cu turiştii români care se duc la Kusadasi, Antalya sau în orice altă staţiune de la malul mării, căci Turcia, nu-i aşa, înseamnă în primul rînd „mare“.
„Vrem să facem o cură de Turcia“ – am răspuns, fără ezitare, iar sinceritatea răspunsului a relaxat într-un zîmbet cald faţa autorităţilor vamale.
Primul oraş turcesc care te întîmpină aşadar, călătorind spre Turcia, dinspre Europa, Edirne nu este considerat a fi un oraş turistic prin excelenţă, deşi obiectivele turistice nu lipsesc.
DE ACELASI AUTOR "Pînă şi bulgarii..." Poveşti alsaciene Schimbarea la faţă Cine hotărăşte soarta societăţii civile?Fostă capitală a Imperiului Otoman (în secolul al XV-lea), Edirne a rămas o provincie liniştită, pînă la ocuparea sa de către ruşi, în 1829, urmînd mai apoi cotropirile bulgare, în 1913. Recuperat de către Enver Paşa în toamna aceluiaşi an, oraşul a fost din nou pierdut în faţa grecilor, şapte ani mai tîrziu, revenind Turciei după doi ani, în 1920.
Cu toate acestea, în pofida greutăţilor şi a tuturor asalturilor străine, oraşul nu şi-a pierdut în nici un fel identitatea.
O identitate ce ră
