Criza actuală, care ne-a lovit la începutul lui 2009, fără să ne fi părăsit încă, ne-a surprins cu adevăruri ce s-au dovedit a fi nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: închideri în serie de companii, şomaj, taxe mari pe consum, salarii tăiate, bani puţini şi scumpi. Timpul începuse să nu mai fie - pentru o mare parte a populaţiei, ce se obişnuise să stea în sala de aşteptare - doar o idee ce leagă zile, săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii vedeau cum fiecare zi, fiecare săptămână, fiecare lună aduceau în viaţa noastră întâmplări îngrijorătoare, ce dădeau contur unei realităţi pe care teoreticienii, într-un exces de îmblânzire a realităţii prin cuvinte, o numesc contracţie economică. Am înţeles, încet-încet, că adunând faptele, bune sau rele, folositoare sau nefolositoare, raţionale sau iraţionale, bine gândite sau haotice, dobândeam imaginea exactă nu numai a scăderii PIB-ului, ci şi a ravagiilor provocate de criză întregii ţări. De patru ani de criză. Pentru că, privindu-se în oglinda acestui timp al turbulenţelor - un timp obsedat de creşterea economică şi de finanţarea ei - România s-a văzut dintr-o dată silită să caute soluţii pentru aceste două probleme grele.
Aveam să ne convingem, încet-încet, că o problemă de natură psihologică ne va da în tot acest timp dureri de cap la fel de greu de ameliorat ca şi problemele de ordin economic sau social. Mă refer la o rea-obişnuinţă. Unei bune părţi a populaţiei i se păruse, începând din anul 2000, cu deosebire în anii 2004-2008, că trăieşte momente de exuberanţă. Fiindcă, adeseori, ţara noastră s-a confruntat cu situaţii ce ne trezesc, astăzi, stări nostalgice. Se adunau mulţi bani, chiar prea mulţi uneori, băncile copleşeau populaţia cu credite, mai departe cererea de consum copleşea oferta, iar oamenii consumau, consumau… N-am avut însă ră