Sînt o autoare care a publicat trei cărţi în România. Am avut mai multe lecturi publice în străinătate decît în ţară (unde mă pot lăuda doar cu vreo două-trei). Şi asta pentru că nici o altă instituţie publică de la noi, în afară de Institutul Cultural Român sub managementul lui Horia-Roman Patapievici şi a echipei sale, nu ştie de existenţa mea şi a altor zeci, poate sute, de artişti contemporani. Pur şi simplu, nu figurăm în scriptele lor birocratice. Şi, slavă Domnului, poate e mai bine aşa.
Dar iată că, prin neexistenţa noastră, am devenit peste noapte o ficţiune periculoasă, de care politicienii se împiedică în regim de urgenţă.
DE ACELASI AUTOR Lumea s-a schimbat Mexicul meu cît o boabă de năut Un caz: Mircea Cărtărescu Nebunii ani '90În toate ţările civilizate din lumea asta există un sistem de rezidenţe, de susţinere activă, nu asistată, şi de strategie a promovării mediului artistic contemporan. O să spun doar că în România, pentru scriitori, nici un minister şi nici o comisie de cultură nu acordă nici măcar o bursă de creaţie. Aşa că fiecare îşi finanţează demersul artistic cînd şi cum poate.
N-am cum să nu pomenesc, aşadar, că una dintre cele două luni de rezidenţă pe care le-am avut de-a lungul timpului (prima fiind dată de ProHelvetia la Tescani), în care am putut să-mi iau un răgaz doar pentru scris, mi-a fost oferită tot de Institutul Cultural Român de la Berlin.
Defazarea şi provincialismul cu miros de naftalină ni se dau acum drept exemple de politici culturale eficiente pe care ICR-ul va trebui să le urmeze pe viitor.
În cazul de faţă, tocmai excepţia ar trebui să impună regula. Nu-i pasă nimănui că în ultimii opt ani nu ne-am mai simţit exotici ca nişte urşi carpatini duşi să danseze pe sîrmă şi că am putut participa la marile tîrguri de carte din lume, că ni s-a acordat încrederea de a avea toate reflectoarele îndrep
