Datorită lui Horia-Roman Patapievici şi echipei lui, Institutul Cultural Român a fost timp de aproape opt ani o excepţie tonică în peisajul românesc. A fost o instituţie izbutită, o izbîndă instituţională. Cu un program limpede, pus în aplicare prin metode eficace, ICR a funcţionat la nivelul cel mai bun al instituţiilor culturale europene. Nu a înfăţişat România în lume cu ţipurituri festive de tip „Cîntarea României“ sau cu mici acţiuni de provincialism duios. Nu i-a improvizat un chip onorabil trimiţînd în grabă la manifestările din străinătate cîte unul, doi oameni de valoare, cîte o trupă de teatru de prestigiu. ICR a produs un solid cadru instituţional în care orice iniţiativă de calitate a fost susţinută, a fost încurajată. Evenimente artistice de vîrf, traduceri masive de literatură românească, dezbateri cu participarea unor personalităţi europene, întîlniri academice internaţionale, dar şi festivaluri care, în mici oraşe, au pus comunitatea locală într-un prietenos contact cu fantezia oamenilor de spectacol români – toate acestea au fost chipul României pe care ICR l-a dus în străinătate.

„L-a dus“ nu e termenul potrivit. ICR a construit un cadru instituţional în care cultura românească a putut funcţiona în mod european, devenind un interlocutor firesc al celorlalţi europeni, un partener valabil, preţuit. Programul ICR nu prevedea ca actorii culturali români să iasă doar la rampă şi să producă imagine avantajoasă pentru ţară. ICR a susţinut în mod special acele proiecte care făceau legături de durată cu excelenţa din celelalte ţări, care participau colegial la mediile internaţionale de cultură, care aveau acelaşi puls cu ele.

Iată de ce anumite proiecte i-au putut deranja pe unii români adormiţi în naţional-triumfalism. Iată de ce Institutele Culturale europene au recunoscut în ICR un partener distins şi l-au ales pe Horia-Roman Patapievici