Zice-se că nu e bine să te bucuri de răul altuia, dar nici să-i plângi de milă lui Adrian Năstase nu poți. Chiar dacă au trecut ceva ani de când scotea arogant mătuși Tamare de la butonieră, zâmbind superior și pregătindu-și un tron de președinte pentru zece ani, de care l-a despărțit doar o oră. Cea mai importantă oră din viața unui om. Cea în care românii au stat la coadă să voteze și să-i dea peste nas. E drept, pedeapsa (2 ani) pare mică, la fel cum ”Trofeul Calității” e cel mai puțin important dosar în care a fost cercetat și judecat. Dar e mai mult decât suficient pentru a-i pune punct definitiv carierei lui politice. Și pentru a-i răcori, măcar în parte, pe toți cei care au trebuit să-i suporte mizeriile.
De astăzi, Adrian Năstase e istorie. E drept, o istorie de care nu avem de ce să fim mândri. Iar condamnarea lui vine într-un moment cum nu se poate mai bun. Dacă s-ar fi petrecut doar cu câteva luni mai devreme, poate ar mai fi fost unii care să-i ia în serios acuzațiile conform cărora ar fi fost vorba de un proces politic. Cum condamnarea vine însă în plină guvernare PSD, nici măcar această scuză n-o mai are. Băsescu e, la rândul lui, pe trei sferturi înafara scaunului de președinte, pentru a mai avea vreme să plătească polițe. Iar despre cei care, totuși, mai susțin varianta ”răzbunării politice” nu pot spune decât că-i supraevaluează forțele lui Băsescu. Adrian Năstase nu a fost condamnat de Băsescu, ci de faptele lui.
Iar dacă ar fi să căutăm adevăratul justițiar, cel care l-a trimis în cele din urmă după gratii pe Năstase, atunci trebuie să vorbim de un personaj colectiv. Mai exact toți acei români care s-au înghesuit în ultima oră și în ultimele minute ale zilei de 12 decembrie 2004 să voteze. Fără acea oră de mobilizare civivă, Bombonel ar fi zâmbit acum de la Cotroceni, nu își pregătea băgăjelul, periuța, pasta de dinți, piaptănul și s
