Pentru cei care sperau ca, odată cu schimbarea de guvern, să se respecte promisiunea de renunţare la politizare (clientelizare) de la vîrf pînă la femeia de serviciu, veştile sînt proaste. În prima lună de guvernare, principala preocupare a noii puteri pare să fi fost exact asta, înlocuirea oamenilor „lor“ cu oamenii „noştri“, de la cei numiţi politic (miniştri, secretari de stat – care s-au ocupat multă vreme cu împărţeala de funcţii şi scandalurile publice) şi pînă la cei teoretic inamovibili (prefecţi, inspectori şcolari). Eu, una, cu excepţia votului uninominal, nu-mi aduc aminte de nici o altă măsură decît numiri sau subordonări de instituţii. Chiar, guvernul ăsta a mai făcut şi altceva? Nu de alta, dar tot mapamondul e în pragul crizei, guvernele îşi bat capul cum să-şi însănătoşească bugetele publice şi sistemul financiar în faţa unui colaps sistemic, numai noi plătim poliţe şi ne imaginăm că asta vrea electoratul. În politica de împrospătare a cadrelor a rămas însă complet irelevantă discuţia despre performanţa sau lipsa ei în cazul foştilor; la fel, în plin an electoral nu preocupă pe nimeni să demonstreze publicului că „ăştia noi“ ar fi mai buni şi ar avea CV-uri mai profesioniste decît cei puşi, tot politic, de cei dinainte.

Senzaţia de invazie de lăcuste, cu care publicul s-a obişnuit la fiecare schimbare de putere, e de această dată ceva mai intensă – dovadă reacţiile prompte din partea publicului la numirile total nepotrivite de miniştri, la cazul Grăjdan-ISC-Năstase sau la schimbarea Comisiei de Etică responsabilă cu plagiatul lui Mang, întru albirea la timp a acestuia. Ceea ce exasperează e aroganţa cu care se trece peste protestele publice şi viteza cu care se schimbă oameni, se restructurează agenţii, se epurează conducerile unor instituţii, performante sau nu. Mai nou, parcă nu interesează nici legalitatea acestor înlocuiri. De pildă, dac