Pupincurismul este o veche îndeletnicire naţională. Se practica încă din timpuri străvechi. Decebal a avut probabil, cântăreţii lui în strună care l-au comparat, în hexametru, probabil, cu Ceahlăul şi Omul la un loc. Apoi, după ce acesta n-a mai fost, odele locale au fost închinate măreţului Traian, tatăl naţiei care se forma rapid la Nord de Danubin. Nu ştim ce se va fi întâmplat în următorii o mie şi ceva de ani, dar linguşeala a fost la ea acasă şi la curtea lui Ştefan (care n-a realizat, de la statura sa de Boc, comicul renumelui de “cel Mare”) şi la aceea a lui Mihai (declarat “întregitor” pentru nevoia de a strânge biruri din trei ţări în loc de una), ca să nu mai vorbim de ce s-o fi întâmplat pe la curţile fanarioţilor, unde dacă nu-l preamăreai pe Vodă, unde-ţi era capul riscai să ai picioarele.

În vremurile mai contemporane nimic nu s-a putut compara cu cultul personalităţii lui Ceauşescu, dar sechele ale acestui obicei popular au învins vremea. Obsedaţi de “cântarea omului între oameni” am penalizat prompt încercările – timide, e drept – de a face din dl Iliescu o icoană. Cu Constantinescu n-a fost cazul. Orice piedică a dispărut, însă, odată cu venirea pe lumea politicii a lui Traian Băsescu. Valul popular care a văzut în el un nou Ţepeş care va umple pieţele cu ţepele în care vor trona lacomii şi corupţii. Pieţele nu s-au umpluit cu ţepe, ci cu corupţii mai ageri şi mai lacomi ai noii puteri. Icoana băsistă a persistat şi a reuşit să treacă chiar peste mârşava suspendare dată de odioşii “322”. Coloana a cincea a zeificării lui Zeus a devenit tocmai instituţia creată de Iliescu întru promovarea culturii, nu a cultului. “Intelectualii” lui Băsescu, odată aşezaţi în funcţii şi pe lefuri groase şi-au dedicat toate forţele şi talentele preamăririi idolului lor. Institutul Cultural Român şi dl Patapievici personal au devenit purtătorii stindardului noului