Cum romanii s-au insinuat cândva pe sub poala femeilor dace, s-a strecurat şi pizza pe sub poala meniului nostru. Pizza ne-a colonizat victorios stomacul, înfigându-şi stindardele victoriei, câte unul pentru fiecare sortiment de pizza.
Varietăţile sale sunt fără sfârşit. Ne putem anestezia foamea cu „pizza machiavellica”, cu „pizza primavera”, cu „pizza o sole mio” ori cu mai modesta „pizza vegetariana”. Mai ieri, într-un local de profil, m-am împiedicat de „pizza ţărănească”. Şi, cum curiozitatea mea e mai gurmandă ca mine, i-am cerut garsonului o pizza cât mai ţărănească posibil. O pizza de la coada vacii am comandat, o pizza cum îi pregătea răzeşa răzeşului, când acesta venea ostenit de la câmp. O pizza cum coace ţăranca bătrână la cuptor, pentru a o servi în mijlocul ogrăzii, flăcăilor sosiţi de la coasă.
Când a revenit chelnerul cu pizza mea ţărănească, aşteptările mi s-au blegit în bernă: forma era cea clasică, de roată de „Matiz”, iar compoziţia nu depăşea nici ea banalitatea: nişte crâmpeie de brânză şi de carne, care trăiau într-o proastă vecinătate cu unele legume trunchiate.
Lăsând ironia deoparte, afirm că pizza e o idioţenie alimentară. Într-un aluat arunci toate tâmpeniile care-ţi trec prin cap, bagi totul la cuptor, laşi puţin să se rumenească şi duci rezultatul pe-o tavă cu trei sosuri: mai iute, mai puţin iute sau de-a dreptul dulce. Graşii imposibili de peste suta de kile de care ne ciocnim zilnic, femeile care au capacitatea cilindrică a unui „Ford Kaa”, copiii care le calcă pe urme cu numărul 41 la pantofi atins la vârsta de doar 9 ani îşi au cu toţii sorgintea în consumul constant al acestei bazaconii culinare. Neapărat, cu şapte beri şi cinci cola alături.
Mai e şi alt pericol adus de consumul îndrăcit de pizza. Odată cu creşterea comenzilor la domiciliu, au apărut şoferii maşinilor care duc pizza la client. Vitezomani ş
