N-au trecut nici trei luni de cînd scrisesem că, odată cu invitarea României la Salonul de Carte de la Paris, am deschis de fapt cutia Pandorei: "ca mereu în istorie, cutia Pandorei are un dublu tăiş. Ne pune lumea la picioare, dar şi posibilitatea de a ne băga picioarele, tot în această lume. România este pusă în faţa unui challenge pentru 2013: a face ceva de soi, a străluci, a reuşi pariul de a obliga presa să vorbească despre artă, cultură, universalitate (şi nu doar despre romi, expulzaţi, hoţi, prostituate). Cum să faci toate acestea însă cînd tentaţia egoismului este latentă, cînd ţi se oferă atît de mult, dintr-o dată, din senin, atunci cînd nici nu mai sperai, cînd firea umană este supusă greşelii, trufiei, orgoliului, exclusivismului, naţionalismului. Căci dincolo de toate aceste veşti minunante nu trebuie să uităm că la manete sînt oameni."
Mă temeam atunci, sincer, de altele, de alegeri, de compromisuri, nici nu-mi trecea prin cap că beţele-n roată aveau să aibă culoare politică. Din senin, Institutul Cultural Român trece, de sub autoritatea simbolică a statului sub autoritatea reală a Senatului. Cu consecinţele de rigoare, dintre care prima ar fi, dincolo de schimbările inevitabile care vor urma la vîrf, destabilizarea unui program, a unei strategii, a unei campanii de selecţie şi de imagine, deja în mers.
DE ACELASI AUTOR Obiectivitatea, o dictatură a bunului-gust (II) EU, JO, UE & Compania Statul român este încă tînăr. Şi neliniştit Un francez: Jean Monnet Tendinţa firească ar fi să ne întrebăn cum de n-am văzut ce urma să vină şi cum de nu s-a anticipat. Citind articolele pro şi contra apărute în presa română, realizez că niciuna din tabere nu are de reproşat ceva concret conducerii acestei instituţii, ci doar faptul că are mai multe sau mai puţine simpatii orientate. Concret, ICR este de vină că a fost sub autoritatea simbolică a stat
