Pentru Adrian Năstase, cel mai negru coşmar a ajuns în seara de 20 iunie într-un punct fundamental de inflexiune, după ce condamnarea la doi ani de închisoare pentru folosirea la scară naţională a influenţei politice a devenit ireversibilă.

Din punct de vedere simbolic, odată cu ieşirea fostului premier pe poarta proprietăţii sale pentru a merge în spital/arest, se încheie, ca un arc peste ani, şi ziua aceea celebră (vă mai amintiţi?) a porţilor deschise, din blocul Zambaccian.

Totul, pe coloana sonoră a scârţâitului incomod pe care-l pot reproduce pe lumea asta doar balamalele încovoiate rău sub greutatea uşilor cu gratii din universul imobiliar penitenciar.

De acum, memoria îl va reţine pe Adrian Năstase nu doar ca pe un prim-ministru arogant şi absolut nescrupulos, ci şi ca pe un deţinut de drept comun, dar, mai presus de toate, ca pe un peşte mare de care justiţia din România avea mare nevoie pentru a redacta primele rânduri din propria-i declaraţie de independenţă.

Ne-am obişnuit de ani şi ani, şi e un exerciţiu cotidian, să fim pesimişti când punem în balanţă perspectivele acestei ţări. Din 20 iunie suntem, însă, mai îndreptăţiţi ca oricând să credem că schimbări pe care le consideram până acum imposibile se pot petrece până şi la noi.

Condamnarea lui Adrian Năstase este acel semn că România este în schimbare, dar şi că poate deveni un spaţiu mult mai onorabil decât ne-a arătat în ultimii peste 20 de ani. Iar această schimbare era aşteptată de mulţi şi în multe colţuri.

Efervescenţa cu care a fost primită şi cu care s-a rostogolit vestea în presa internaţională, spre exemplu, e un indiciu în plus că în dosarul „Trofeul Calităţii" mizele depăşeau cu mult interesul personal al liderului PSD şi mania dâmboviţeană de a aranja „la o masă" orice, indiferent cât de flagrantă ar fi problema.

Comentariul Reuters nu lasă locc de