Consider ca nu putea iesi mai bine pentru ideea de dreptate decat exact asa cum s-au asazat lucrurile in final. Un Nastase care a primit o condamnare definitiva la inchisoare cu executare si sansa unui gest de onoare. Le-a ratat pe amandoua, demonstrand inca o data ce personaje ajung sa domine faraonic Romania. Aproape ca as putea paria ca si Traian Basescu ar izbucni in lacrimi, peste timp, daca va fi sa fie vreodata intr-o situatie asemanatoare. Adrian Nastase, marele arogant, figura de sfinx a unui sistem autoritar, a sfarsit jenant si lamentabil prin insasi supravietuirea sa din fata glontului pe care, desi l-ar fi vrut tras, n-a gasit ragazul, poate nici curajul, sa si-l asume in singuratate.
Ma bucur sincer ca Adrian Nastase traieste si sper sa o faca mult de acum incolo. Pentru ca oricat timp ar trece de acum in viata sa, niciodata nu va putea sterge aceste doua imagini: umilinta condamnarii la inchisoare si ridicolul unei sinucideri neimplinite. O lectie de viata pentru oricine crede ca personifica eternitatea si atotputernicia. Daca dati filmul inapoi din momentul iesirii lui Nastase pe targa din vila de pe Zambaccian (cata ironie!) pana la ora anuntarii sentintei, acum cand se stie aproximativ cum si-a umplut fostul premier cele patru ore, veti vedea ca s-a ocupat doar de pregatirea si transmiterea mesajelor de final.
Si-a petrecut timpul de la anuntarea sentintei si pana la sosirea organelor organizandu-si ritualic momentul ultim, dar nu a gasit totusi timp si pentru gestul final. A scris pentru blog si articole de ziar, a redactat scrisori – testament, i-a explicat lui Rus ca nu merge la inchisoare si cine stie cate alte gesturi pentru imaginea de final. A facut totul mai putin ultimul pas. Iar acesta a ales sa il faca in prezenta unui politist, in ultimele secunde de libertate, cerandu-si scuze pentru spectacolul pe care il ofera. Nu e pre
